Născut la Dej în 1912, Raoul Șorban este una dintre personalitățile românești recunoscute de Yad Vashem ca „Drept între Popoare”. Documentele istorice susțin implicarea sa în încercări de salvare a unor evrei din Transilvania de Nord în primăvara anului 1944.
Dar imaginea devenită ulterior vestită, imaginea unei vaste „rețele a omeniei” prin care ar fi fost salvați mii de oameni, este contestată chiar de surse apropiate evenimentelor relatate. Pentru Dej, povestea are o încărcătură aparte: orașul în care s-a născut Șorban a devenit, în aceeași primăvară a lui 1944, locul unuia dintre cele mai dure ghetouri din Transilvania de Nord.
Raoul Șorban s-a născut la 4 septembrie 1912, la Dej, actualmente județul Cluj, în familia compozitorului Guilelm Șorban. Într-un text autobiografic își începe evocarea copilăriei astfel: „M-am născut la Dej în epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912”. În amintirile sale, Dejul apare ca unul dintre reperele fundamentale ale formării sale.
Legătura cu micul oraș de pe Someș nu s-a încheiat odată cu plecarea sa la studii. În 1997, Raoul Șorban a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Dej, fapt consemnat inclusiv în presa locală a vremii. După moartea sa, în 2006, a fost înmormântat în Cimitirul Dealul Florilor din Dej, orașul în care își petrecuse primii ani de viață.
Însă, înapoi în timp, în 1944, numele orașului în care Șorban s-a născut avea să fie legat de una dintre sinistrele pagini ale Holocaustului din Transilvania de Nord.
După ocuparea Ungariei de Germania nazistă, la 19 martie 1944, autoritățile germane și maghiare au trecut rapid la ghetoizarea și deportarea populației evreiești. Între 15 mai și 9 iulie 1944, aproximativ 437.000 de evrei aflați sub autoritatea Ungariei au fost deportați, majoritatea către Auschwitz-Birkenau.
Dejul a fost stabilit drept unul dintre principalele centre de concentrare a evreilor din nordul Transilvaniei. Raportul privind Holocaustul din Transilvania de Nord, publicat de Yad Vashem, arată că ghetoul din Dej a fost amenajat în pădurea Bungăr. Documentul îl descrie drept unul dintre cele mai grele ghetouri din regiune.
La apogeul acestor fapte, în Bungăr se aflau aproximativ 7.800 de evrei, dintre care aproape 3.700 proveneau din Dej, ceilalți fiind aduși din localitățile județului Someș. O parte locuiau în barăci improvizate, iar alții în corturi sau direct sub cerul liber. Ghetoul era împrejmuit cu sârmă ghimpată, păzit de poliție și jandarmi.
Datele feroviare reproduse de Yad Vashem indică trei transporturi plecate din Dej: 3.150 de oameni în 28 mai, 3.160 în 6 iunie și 1.364 în 8 iunie 1944 – în total 7.674 de deportați. Sursa semnalează însă că cifrele și datele trenurilor nu coincid întotdeauna perfect cu cele din alte documente istorice.
În acest context trebuie înțelese și acțiunile de salvare în care apare numele lui Raoul Șorban
După Dictatul de la Viena din 1940, Șorban a rămas la Cluj, unde activa în mediul intelectual românesc. Studiase dreptul și artele și lucra în presa românească din Transilvania de Nord. După martie 1944, când pericolul deportării a devenit iminent, mai multe persoane au încercat să găsească rute clandestine prin care evreii să treacă frontiera spre România.
Pentru acest moment există un document de o importanță aparte, o mărturie apărută după zeci de ani. Este declarația avocatului Ernő Fischer, datată 23 iulie 1945. Fischer relatează că, în aprilie 1944, aflase că evreii din Cluj urmau să fie deportați și că încerca să fugă împreună cu soția și o rudă. El declara: „m-am adresat prietenului meu Raoul Șorban, cerându-i să ne înlesnească trecerea în România”.
Potrivit mărturiei, Șorban l-a pus în legătură cu o călăuză care trebuia să îi ducă până la Turda, dar totuși l-a avertizat pe avocat că trecerea era periculoasă și că succesul unei astfel de evadări nu putea fi garantat. Cercetarea istoricului Antonio Faur, care reproduce documentul, arată astfel că implicarea lui Șorban în asemenea tentative nu se bazează exclusiv pe propriile sale memorii.
Și documentația utilizată de Yad Vashem consemnează o acțiune concretă a personajului nostru. În dosarul cu numărul 3499, dedicat lui Raoul Șorban, se arată că, în mai 1944, acesta l-a ajutat pe rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, șeful comunității evreiești neologe din Cluj, să ajungă la Turda și ulterior să ia legătura cu Iuliu Maniu la București, în încercarea de a găsi căi pentru salvarea evreilor. Carmilly-Weinberger avea să susțină ulterior rolul lui Șorban în aceste acțiuni.
Pe baza unor asemenea mărturii, Raoul Șorban a fost recunoscut în 1987 de Yad Vashem drept „Drept între Popoare”. Recunoașterea este un fapt și nu este anulată de controversele istoriografice apărute ulterior. Problema începe atunci când se încearcă stabilirea a cât de mare a fost operațiunea coordonată personal de Șorban și câți oameni au fost salvați prin intervenția sa.
Imaginea unei vaste „Rețele a omeniei” a fost popularizată mai ales în anii ’80, printr-un amplu reportaj al lui Adrian Riza și, ulterior, prin relatările lui Șorban. În aceste variante, numărul persoanelor salvate a ajuns la sute sau chiar mii. Un document publicat abia recent cere însă prudență în afirmații.
În 2025, istoricul Virgiliu Țârău, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a publicat în revista Litua un text păstrat în arhiva lui Tudor Bugnariu, prieten și colaborator al lui Șorban în perioada războiului și unul dintre oamenii aflați în mijlocul evenimentelor din acea perioadă de la Cluj.
Bugnariu nu neagă faptul că au existat încercări de salvare și nu contestă nici implicarea lui Șorban în unele dintre ele. Din contră, în propriul său text admite că ajutorarea unor evrei era reală și că asemenea gesturi meritau recunoaștere, în formularea sa, „că unii evrei au reușit să treacă în România cu ajutorul unor persoane […] este neîndoios”.
Dar contestă existența unei vaste structuri coordonate de Șorban și, mai ales, numărul foarte mare de oameni salvați, atribuit ulterior acesteia. Diferența este esențială. Bugnariu vorbește mai degrabă despre „canale”, căi de trecere, călăuze și persoane care ajutau punctual, nu despre o organizație unică și stabilă care ar fi funcționat sub comanda unei singure persoane.
Cercetarea lui Virgiliu Țârău arată că în jurul Clujului funcționau mai multe asemenea contacte. În documente apar avocatul Aurel Socol, Vasile Crișan din Mănăștur, Hedviga Medrea, Leontin Pop, persoane din zona Feleacului, Mănășturului, Gilăului sau Turzii, precum și structuri evreiești care încercau să organizeze fuga. Acțiunile erau riscante și nu toate au reușit.
Un episod important pentru evaluarea rolului lui Șorban
Un grup din care făceau parte Eva Semlyen, familia și câțiva prieteni a reușit să treacă spre Turda, dar a fost descoperit. Cercetarea lui Țârău, bazată inclusiv pe documente CNSAS, arată că Șorban a încercat să intervină pentru acest grup după ce au ajuns pe teritoriul românesc. În cele din urmă, refugiații au fost întorși din drum și au ajuns în ghetoul din Cluj. Sursele consemnează eforturile lui Șorban, dar și eșecul operațiunii.
Tocmai asemenea episoade fac dificilă reducerea poveștii fie la imaginea eroului care ar fi salvat personal mii de oameni, fie la concluzia opusă, că nu ar fi avut niciun rol. Aceasta este și poziția prudentă a Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel.
Raportul consemnează atât implicarea lui Raoul Șorban în salvarea unor evrei, cât și recunoașterea Yad Vashem din 1987, dar precizează că decizia și amploarea rolului atribuit lui au fost contestate ulterior de numeroși supraviețuitori și istorici. Printre lucrările indicate de Comisie se află studiile lui Randolph L. Braham și Zoltán Tibori Szabó.
Cu alte cuvinte, există un nucleu istoric care poate fi susținut documentar: Raoul Șorban a participat la încercări de salvare, a intermediat contacte și a ajutat persoane aflate în pericol, iar pentru asemenea acțiuni Yad Vashem l-a recunoscut drept „Drept între Popoare”.
Ceea ce nu poate fi afirmat cu aceeași certitudine este că el ar fi construit și condus singur o rețea prin care „mii de evrei” au fost salvați. Pentru Dej, poate tocmai această diferență face povestea mai importantă.
Raoul Șorban s-a născut într-un oraș în care, trei decenii mai târziu, mii de oameni aveau să fie adunați în pădurea Bungăr și deportați spre Auschwitz. El s-a implicat, în primăvara lui 44, în planuri prin care oameni amenințați de deportare încercau să ajungă dincolo de graniță. Adevărul istoric nu are nevoie ca numărul celor salvați să fie „umflat” pentru ca asemenea gesturi să fie remarcate.
Iar memoria lui Raoul Șorban poate fi păstrată la Dej tocmai în această formă mai dificilă și mai matură: ca povestea unui dejean despre care există dovezi că a încercat să ajute oameni trimiși la o moarte absurdă, dar a cărui biografie trebuie separată atent de mitologia construită ulterior în jurul său.
SURSE:
- Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România și capitolele publicate de Yad Vashem privind „Solidaritate și salvare” și Holocaustul din Transilvania de Nord.
- Antonio Faur, Problematica salvării evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944). Percepții istoriografice (1944–1946), care reproduce declarația lui Ernő Fischer din 23 iulie 1945.
- Virgiliu Țârău, Amintirile lui Tudor Bugnariu despre acțiunile de salvare a evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei în primăvara anului 1944, publicat în 2025, pe baza documentelor din fondul Tudor Bugnariu.
- United States Holocaust Memorial Museum, documentația privind ocuparea Ungariei și deportările din 1944.
- Surse biografice și documente locale privind legătura familiei Șorban cu Dejul și acordarea titlului de Cetățean de Onoare al municipiului.
