Poetul Ion Minulescu a avut două elemente feminine care i-au marcat traseul vieții. Este vorba în primul rând despre soţia sa, Claudia Millian. Însă, în perioada dintre cele două războaie mondiale, Minulescu o întâlnește pe Rose Kritzmann, cea care îi va rămâne alături până la moartea lui.
În ceea ce o privește pe Claudia Millian, întâlnirea acesteia cu poetul a fost posibilă, în mod ironic, prin chiar intermediul primului soţ al artistei. În 1910, Claudia era proaspăt măritată, de numai un an, şi era studentă la Belle Arte. Soţul ei a ţinut cu tot dinadinsul să i le arate lui Ion Minulescu.
Îl preţuiam – e prea puţin zis. Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală cu colegele mele. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care nu doream să-l cunosc personal, scrie Claudia Milian.
Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor.
E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: „Ion Minulescu”, aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem „Romanţa celui ce s-a întors”. Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri, îi spune Claudia Milian, după ani, chiar mamei lui Minulescu.
Aceasta s-a căsătorit cu Ion Minulescu pe 11 aprilie 1914 și au trăit împreună adevărate momente de aur. Vârsta aceea de aur nu s-a mai întors niciodată. Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, în cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată „tiré à quatre épingles”, se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate cu negru.
Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă. În jurul lui, tinerii din „Grupul nostru” şi alţi scriitori făceau cerc, şi mai veneau „muzele” şi „necredincioasele boeme”, iubitoare de aer liber şi de literatură, scria, mai târziu, aceeași Claudia Millian.
Finalul a venit însă tulburător și ironic în 11 aprilie 1944, ziua când cei doi ar fi trebuit să sărbătorească 30 de ani de căsătorie. În acea zi poetul s-a stins din viață.
Despre Rose Kritzmann
Înapoi în timp. Anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu zăreşte într-o lojă o femeie. I-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann. Dragostea dintre cei doi a durat până la moartea artistului.
Cât de pasională și de mistuitoare a fost dragostea acestei femei pentru Minulescu, rămâne notat într-o scrisoare:
Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi.
Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou.
Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă.
Aceste cuvinte arată partea secretă din viața poetului. El îi scria amantei sale astfel:
Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca nişte drapele tricolore într-o zi de sărbătoare naţională. Dacă aş fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc şi mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat şi ar trebui să vin tocmai de la Moşi ca să te văd. Distanţa, de altfel, n-are nicio importanţă fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum şi mai lung.
Îl fac cu gândul, e drept, dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moşi. Fii drăguţă şi mai minte-mă din când în când tot aşa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Şi la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede şi în greşeala aceluiaşi Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne înveţe să credem în ce nu există.
Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ţi spun. La fel ce-mi spui şi tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în aşteptarea clipei când ţi le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise şi cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când eşti tu şi blondă, tot femeie fatală eşti? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poţi simţi acolo unde eşti. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea şi astăzi şi gândeşte-te numai la mine.
Ai destul timp să te gândeşti şi la alţii. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu ştie să-ţi spună decât că te iubeşte. Dar când eşti în faţă îţi pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă ştiu că n-am să te plictisesc. Şi la urma urmelor nu-mi pot aştepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa.
(Sursă: Adevărul; Foto titlu: Radio România Cultural)
